a. Statul în picioare tensionat.
Centrul de greutate este plasat prea sus (un pic exagerat).
b. Statul în picioare corect. 
Omul îşi menţine centrul de greutate la locul potrivit, el posedă baza sigură care îl leagă, ca printr-o rădăcină, ferm de pământ, îl susţine şi îl lasă să se dezvolte şi să „fie acolo” în mod natural. Într-o asemenea poziţie, ele este în măsură să înfrunte toate furtunile fără să-şi piardă curajul. Cel care posedă Hara nu se clatină atunci când i se aplică o lovitură în spate. Fără Hara el s-ar prăbuşi. Datorită Harei, el este decontractat, deschis lumii şi fără afectare. El poate să aibă atitudinea care corespunde exact naturii sale profunde.
Studiul atitudinilor vicioase, în special al tensiunilor, arată că condiţia unei forme „bune” – adică a unei forme care să corespundă atât exigenţelor lumii cât şi celor ale persoanei – este aceea de a surmonta un anumit egocentrism. Când predomină eul, cel preocupat mereu de dobândirea unei poziţii sigure şi recunoscute în lume, şi care crede că trebuie şi poate să facă totul prin el însuşi, putem fi siguri că persoana nu este ancorată în mijlocul vital. Preocupările lui şi prevenţiile egocentrice îi voalează forţele profunde, de aceea ea nu este niciodată sigură pe ea însăşi şi nu se află niciodată în echilibru veritabil, vertical, fie că este vorba de cel fizic sau de cel psihic. De aceea exerciţiul primar menit să favorizeze forma cea bună, adică atât sănătatea, dezvoltarea psihică cât şi realizarea persoanei, vizează ancorarea omului în centrul său. Acest proces are în vedere ansamblul persoanei, deci şi psihicul.
Omul se află în centrul său atunci când poate să dispună pe deplin de toate organele şi membrele sale, de forţele sale exterioare şi interioare la momentul în care are nevoie de ele, în mod adaptat fiecărei situaţii pentru a servi menţinerea şi înflorirea persoanei sale în totalitate. Termenul „mijloc” desemnează deci o entitate ce merge dincolo de distincţia corp-suflet, păstrând în acelaşi timp sensul concret care se raportează la fizic. În ceea ce ţine de corp, considerat ca mijloc de realizare a persoanei, experienţa arată că omul se află în centrul său, altfel spus vertical, în echilibru, când îşi plasează centrul de greutate la baza torsului(trunchiului). Numai când este linştit „instalat” la baza torsului îi va fi posibil să elimine cele două atitudini care îl fac să treacă pe alături de centrul său: crisparea şi lăsarea în voia soartei. În primul caz el îşi plasează centrul de greutate prea sus; în al doilea caz el se lasă prea mult în jos. Alternanţa acestor două atitudini este caracteristica omului vremii noastre. Dar dacă a învăţat să-şi plaseze centrul de greutate la baza trunchiului, el va găsi acolo sursa unei forţe extraordinare, garanţia unui echilibru de neclătinat şi un teren favorabil dezvoltării de contacte cu celălalt, fără nici o inhibiţie. Aceasta vine din faptul că o atitudine care manifestă o ancorare solidă la baza trunchiului face să dispară predominanţa „micului eu”, pusă în evidenţă de o falsă poziţie a centrului de greutate. O bună poziţie a centrului de greutate constituie de asemenea condiţia fundamentală de deschidere a individului faţa de fiinţa sa esenţială, deschidere indispensabilă progresului pe calea iniţierii la adevăratul sine.
Dobândirea şi menţinerea centrului de greutate în partea de jos a trunchiului este în Extremul Orient nu numai prealabilul existenţei unei forţe, a unei capacităţi manifeste într-un domeniu sau altul, ci este, de asemenea, recunoscută încă de demult ca cea care permite progresarea pe calea interioară. În limba japoneză acest centru se numeşte „Hara”, ceea ce, literalmente, vrea să spună „abdomen” (cf. Hara-kiri). Dar în sens figurat, aceasta înseamnă atitudinea generală a omului care îi permite, dacă este bine ancorat în centrul său vital, să sesizeze o nouă dimensiune care depăşeşte limitele percepţiei sale obişnuite, îl eliberează de sub influenţa eului mereu neliniştit şi îi garantează disponibilitatea – oricare ar fi situaţia - forţelor şi a capacităţilor care sunt ascunse în ea. Douăzeci şi cinci de ani de experienţă şi de practică pe sute de bolnavi şi de elevi mi-au dovedit că Hara nu era nu privilegiu rezervat Orientului, ci că termenul japonez desemna un fapt cu valoare universală.
În ţările de cultura creştină regăsim Hara ca atitudine conformă în acelaşi timp lumii şi Dumnezeu, clar exprimată prin reprezentările Christosului ca stăpân al lumii (du Christ comme maitre du monde), în statuile din epoca gotică timpurie; în Orient, el apare în reprezentările statuilor lui Buddha şi ale Bodhisattva.
Afirmarea abdomenului – trebuie înţeles prin aceasta nu o burtă mare, ci faptul de a plasa centrul de greutate la baza trunchiului – se află şi în conştiinţa pe care omul nedeformat de civilizaţie o are în mod cu totul natural despre corpul său. Abdomenul retras, cultul „taliei de viespe”, pieptul bombat sunt caracteristice unei concepţii de viaţă care neagă raportul natural al omului cu forţele pământului, se supune fără discernământ în faţa a tot ce este raţional, şi se ridică de o manieră sacrilegă la o spiritualitate hrănitoare a eului. Aceasta îi permite omului să creadă că poate să „facă” totul prin el însuşi şi el se ridică astfel, încrezut în sine însuşi, dar neacordând nici o încredere forţelor supra personale ale cerului şi ale pământului, la o „falsă poziţie” în care se ratează şi sfârşeşte prin a cădea bolnav, fizic şi psihic. De aceea exerciţiul care are drept obiect conştientizarea şi practica centrului vital îmbracă o importanţă capitală pentru iniţierea sistematică în cale.
Sursa: traducere din volumul : Karlfried Graf Durckheim - Exercices initiatiques dans la Psychotherapie, Ed. le Courrier du Livre, Paris.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu